Cum ne învăţăm copilul să folosească toaletă

Când vine vorba despre bebeluşi şi toaletă mi se pare că părinţii se împart în două tabere: cei care fac antrenament la oliţă (Toilet/potty training) începând chiar cu vârsta de 6 luni şi cei care cred că un copil nu trebuie să înveţe să facă la wc/oliţă decât mai târziu pentru a nu se forţă să se abţină (şi astfel avem copii care chiar şi la 3-4 ani încă mai poartă pampers).

 Ce părere aţi avea dacă v-aş spune că există şi o variantă de mijloc? Una care presupune ca cel mic să facă la WC încă de foarte mic (există părinţi care se aventurează încă de la naştere) şi care nu presupune abţinerea copilului sau un prea timpuriu antrenament al controlului sfincterian. Este o metodă care se numeşte Comunicarea eliminării (din engl Elimination communication – EC) şi care spune cam aşa:

•             Bebeluşii, când se nasc, sunt conectaţi la şi conştienţi de corpul lor şi de nevoile lor fiziologice şi aşa cum cer de mâncare când le este foame prin diverse semnale, la fel semnalează şi nevoia de a elimina (adică de a face pipi sau caca);

•             Fiind foarte conştienţi de aceste nevoi fiziologice, bebeluşii au nevoie de cineva care să interpreteze aceste semnale şi care să îi ducă la baie pentru a-şi putea face nevoile;

•             Folosirea pamperşilor şi încurajarea copilului să facă pe el, rupe, cu timpul, această legătură de prezenţă şi conştientă între minte şi corp, copilul ajungând să fie dependent de pamperşi şi chiar să renunţe foarte greu la ei mai târziu şi, în unele cazuri, să nu mai fie conştient de nevoia de a elimina, devenind foarte greu să îl reînvăţăm ceva ce ştia deja de la naştere;

•             EC presupune nu controlul sfincterian al copilului (să se abţină până ajungem la baie), ci prezenţa părintelui în a capta semnalele că vrea să îşi facă nevoile şi a-i facilita acest lucru prin ţinerea copilului într-o poziţie fiziologică de eliminare (poziţia similară cu statul pe toaletă) şi prin eliberarea de haine şi scutece;

•             Există chiar şi o explicaţie a “colicilor” prin prisma EC – de cele mai multe ori, bebeluşul foarte mic îşi face nevoile în pamperşi, în poziţia culcat, sau într-o altă poziţie decât ceva fiziologică. Lucrul acesta poate genera disconfort şi poate îngreuna procesul de eliminare, copilul resimtind chiar dureri. Părinţii care au devenit conştienţi de acest lucru şi au schimbat chiar şi numai poziţia copilului în acele momente, au observat o ameliorare a durerilor de burtă, a “colicilor”;

•             Părinţii care au adoptat această metodă au remarcat o dorinţa activă a copilului de a-şi face nevoile la baie, în loc de a face în scutece (până la urmă, cui îi place să facă pe el?!).

S-au scris mai multe articole pe această tema în care au fost descrise atât paşii pe care un părinte care îşi doreşte să implementeze EC în relaţie cu copilul său e nevoie să îi urmeze, cât şi experienţe personale (puteţi citi astfel de articole aici şi aici). Acum aş vrea să mă opresc asupra  impactului psihologic pe care această abordare o poate avea  asupra copilului şi a părintelui. Şi am să sumarizez mai jos punctele importante:

•             În primul şi în primul rând, când practicăm EC ne concentrăm mai degrabă pe proces, decât pe rezultat. Contează relaţia pe care o clădim şi întărirea comunicării, mai mult decât de câte ori ajungem la toaletă. Deci adulţii care de regulă sunt centraţi pe rezultate, au ocazia de a experimenta o nouă abordare: importanţă procesului, indiferent de rezultat.

•             Este o abordare care promovează conexiunea emoţională şi cognitivă dintre părinte şi copil. Plecăm de la premiza că bebeluşul este conştient de corpul şi nevoile sale şi mergem mai departe, spunând că şi părintele poate ajunge să descifreze limbajul copilului şi modalităţile prin care acesta încearcă să îi comunice care sunt nevoile sale. Acest lucru presupune antrearea atenţiei, observaţiei, gândirii (prin  crearea de legături între comportamentul, gesturile, sunetele (adică ce se vede) şi nevoia internă (ce nu se vede) a bebeluşului), găsirea de soluţii potrivite şi punerea în acţiune(prin satisfacerea potrivită a nevoilor semnalate de bebeluş) etc.

•             Cum se simte un bebeluş căruia părintele îi înţelege “limbajul”? Cum te-ai simţi tu dacă ai vorbi română în Japonia şi locuitorii nativi de acolo te-ar înţelege? Copilul se simte înţeles, simte că nevoile şi dorinţele sale sunt importante pentru părinte, deci că el este o persoană importantă. Este un sentiment atât de înălţător să ştii că eşti important, acceptat şi înţeles!

•             Relaţia părinte-copil se întăreşte. Părintele se obişnuieşte să fie atent la semnalele copilului, indiferent care sunt ele şi va reacţiona mai prompt şi mai precis, lucru care va reduce frustrarea şi va creşte armonia în relaţie.

•             Corporal, bebeluşii pot elimina mai bine şi mai uşor când sunt ţinuţi în poziţia fizologica (cu genunchii îndoiţi, către piept), decât dacă s-a afla în altă poziţie. Acest lucru duce la reducerea disconfortului şi dezobişnuirea mai rapidă şi uşoară de scutece. Autonomia pe care copilul o va căpăta faţă de toaletă în timp se va traduce şi în eliminarea unei dependenţe (de scutec, schimbat, spălat etc).

•             Aşa cum spuneam şi mai sus, bebeluşii se nasc cu o puternică conexiune cu propriul corp. Identificând corect semnalele pe care el le emite (foame, sete, nevoia de a elimina, de a fi luat în braţe etc) şi satisfacandu-le, întărim şi susţinem această conexiune şi conştientizarea propriilor nevoi. Un copil conectat cu propriul corp şi propriile nevoi are şanse mari să devină un adult echilibrat, care îşi va asculta corpul şi va şti să îi răspundă într-un mod adecvat.

•             Spre deosebire de alte recomandări “moderne” cu privire la creşterea şi educaţia copilului, această abordare nu pune presiune pe părinte. Părinţii care vor să îşi ajute copilul să elimine la toaletă pot alege când şi/sau cât de des fac asta. Toată ideea este ca acest lucru să se întâmple când părintele se simte confortabil cu asta, când este relaxat şi să devină un de timp de calitate petrecut cu copilul, în care cei doi pot afla mai multe unul despre celălalt. Dacă în vreun moment, acest lucru devine frustrant pentru părinte sau pentru copil, se recomandă oprirea momentană.  Astfel, părintele poate alege să îşi ducă copilul la toaletă doar când se află acasă la el, sau doar în zilele de weekend, când este mai relaxat, sau doar când face treaba mare sau orice altă variantă îşi alege el, folosind în restul timpului scutecele. Când părintele este relaxat şi copilul este relaxat.

•             Abordând subiectul mersului la toaletă cu relaxare şi ca pe o treabă de echipa, momentul renunţării la scutece va fi şi el unul relaxat. Pentru mulţi părinţi această etapă este una stresantă, presărată cu multe accidente,spălat de covoare şi frustrări de ambele părţi. Un cuplu părinte-copil care deja exersează mersul la toaletă ocazional nu face decât să extindă acest obicei către mai multe momente ale zilei, până când va acoperi complet întreaga zi. Copilul deja este conectat la corpul său şi la semnalele pe care le primeşte de la el, părintele este deja obişnuit cu semnalele pe care copilul le emite când are nevoie să meargă la toaletă, deci comunicarea dintre părinte şi copilul său este mult facilitată, iar atmosfera este, din nou, una foarte relaxată.

Personal, eu văd multe avantaje în această abordare şi, după experienţa personală pe care am avut-o, aş repeta-o oricând. Poate că pare greu la început, însă o dată început acest proces şi odată ce stabilim o conexiune şi o punte de comunicare cu copilul, descoperim că este mai uşor decât credem.

Aţi încercat şi voi EC cu copilul vostru? Cum a fost? Ce fel de experienţe aţi avut? Mi-ar plăcea să aud cât mai multe păreri sau întrebări şi să facem cât mai cunoscut acest tip de comunicare cu copilul.