Cum să îi spui NU copilului tău

De curând m-am întâlnit cu o mămică pe care nu o mai văzusem de foarte mult timp şi absolut deloc în relaţie cu fetiţa sa. Este o mamă foarte dedicată şi implicată şi mi-a luat foarte puţin timp să-mi dau seama că pe lângă marea iubirepe care i-o poartă copilei sale  îi este greu să îi pună limite când are un comportament neadecvat. La un moment dat mi-a spus că are nevoie să înveţe cum să îi spună “Nu” şi citeşte cartea scrisă de Supernanny pentru a află diverse metode (Notă: Nu am citit această carte, însă din ceea ce ştiu despre autoare şi metodele aplicate de ea, contravine cu tot ce susţin eu: educaţie fără pedepse şi recompense, respect faţă de copil etc).

Îmi dau seama că de această problemă se lovesc mulţi părinţi şi îmi doresc să dezbat puţin acest subiect. Întâlnesc destul de des părinţi care se confruntă cu dificultatea de a pune copilului limite sau de a fi constant în a le aplica. Ce se întâmplă cu aceşti părinţi? De unde vine această dificultate? Oare toţi părinţii se confruntă cu ea? Se poate face ceva în acest sens? Dacă zilele trecute am scris despre “Cum să NU mai spui NU” astăzi vă invit să discutăm despre cum să îi spui NU copilului tău atunci când este cazul :)

Încă de la început aş vrea să stabilim un aspect important: acest articol va dezbate dificultăţile adultului de a pune limite copilului. S-au scris multe articole bune despre cum să punem limite cu blândeţe copiilor, respectându-i şi nepedepsindu-i şi vă încurajez să căutaţi astfel de materiale şi să le parcurgeţi. Cu toate acestea, în cazul în care părintele are o dificultate personală în a pune în aplicare aceste metode, ele devin ineficiente până când ne îndreptăm atenţia către adevărata sursă: viaţa interioară a adultului.

Partea I: adultul căruia îi este greu să pună limite

Generaţia de părinţi din care fac şi eu parte a “beneficiat” de o educaţie extrem de dură şi restrictivă. Personal, nu cunosc nici un adult care să fi fost privat de pedepse, umilinţe, violenţă (fizică şi/sau verbală), condiţionări şamd. Asta face ca bagajul nostru de amintiri şi modelul parental pe care l-am interiorizat să fie plin de metode aducătoare de suferinţe de care mulţi dintre noi vrem să ne debarasăm. În lupta desprinderii de acest trecut dureros şi în încercarea noastră de a oferi o educaţie diferită copiilor noştri, putem cădea în capcana de a trece în extrema opusă: evitarea impunerii de limite. Acest lucru este periculos pentru relaţia copil-părinte. Părintele îşi pierde autoritatea în faţa copilului, iar copilul creşte fără direcţii sănătoase, fără repere comportamentale adecvate, comportându-se ca şi cum totul i se cuvine. Din păcate viaţa şi realitatea societăţii în care trăim ne arată că aceste comportamente sunt departe de a fi benefice adultului deţinător, ori una dintre principalele sarcini pe care noi părinţii le avem faţă de copiii noştri, este de a-i pregăti pentru a face faţă cu succes realităţii viitoare.

Ce este de făcut în această situaţie?

În cazul în care te regăseşti în această categorie există câteva lucruri pe care le poţi face:

•             În primul rând ar fi necesar să te cunoşti mai bine. Află care sunt limitările tale, trăirile tale şi ce anume din tine se trezeşte când se pune problema de a impune limite. Unor părinţi le este foarte greu să reziste copiilor care plâng, alţi părinţi nu suportă să îşi vadă copiii frustraţi, unii îşi doresc atât de mult să îşi vadă copiii fericiţi încât sunt incapabili să facă ceva care le-ar putea strica bula de fericire şi protecţie (comportament care adesea este extins şi altor oameni care interacţionează cu copilul lor).

•             Un alt pas ar fi explorarea propriei copilări. Aşa cum spuneam mai sus, multe dintre răspunsurile pe care noi le avem faţă de comportamentul copiilor noştri iau naştere din întâmplări din propria copilărie. O astfel de explorare devine, astfel, obligatorie. Una dintre comparaţiile mele preferate este cu un şifonier plin de haine pe care noi îl ţinem în casa noastră. O “curăţenie”periodică este absolut necesară – există haine foarte vechi care nici nu ne mai plac şi nici nu ni se mai potrivesc, care poate nici nu ne-au aparţinut (primindu-le moştenire la alţi membrii ai familiei); există haine de care poate am uitat şi merită să verificăm în ce măsură ne mai vin bine, ne mai plac, ne pun în evidenţă în acest moment al vieţii noastre.

•             După ce începem să ne dăm seama ce se găseşte prin “şifonierul”nostru, este necesar să începem să fim în contact cu noi înşine în cât mai multe situaţii din prezent. Altfel spus, când ne găsim în faţa unei situaţii care ar necesita impunerea unei limite şi ne vine greu să facem asta, facem un pas în spate şi ne întrebăm “Ce se întâmplă acum cu mine?” “Ce simt în aceste momente?” “Cu ce anume din trecutul meu are legătură ce simt acum?”. În acest punct începem să implicăm creierul raţional pentru a-l ajuta pe cel emoţional să gestioneze şi să depăşească aceste momente. 

Atenţie! Este în regulă să mai călcăm prin lateral şi să nu ne iasă de fiecare dată. Acest proces este dificil, foarte încărcat emoţional şi durează. Aşa că, fiţi îngăduitori cu voi şi oferiţi-vă timp, înţelegere, empatie, susţinere, iubire.

•             Următorul pas ar fi cel al deciziei şi acţiunii. După ce v-aţi adus deja în tablou creierul raţional şi aţi făcut o analiză a ce se întâmplă înăuntrul vostru, continuaţi să îl implicaţi şi să decideţi ce soluţie ar fi cea mai potrivită în acel caz. Câteva întrebări ajutătoare: “Ce îmi doresc să obţin?” “Care vor fi efectele pe termen scurt?” “Care vor fi efectele pe termen lung?” “Mai există şi alte variante poate mai potrivite decât aceasta?”. În cazul în care decideţi să amânaţi impunerea limitei pentru alt moment vă puteţi întreba “Ce efecte va avea acest lucru?” “Ce comportament ar putea genera atât pe termen scurt cât şi lung?” şi să vă asumaţi consecinţele. Asta înseamnă că luaţi o decizie conştientă şi asumată, indiferent care va fi aceea.

Partea II: adultul care este inconsecvent în aplicarea limitelor.

De obicei cei doi adulţi sunt unul şi acelaşi :) Evitarea impunerii unor limite care pot genera frustrare copilului aduce de regulă cu sine şi inconsecvenţa. Astfel, paşii pe care i-am prezentat mai sus pot fi aplicaţi şi în acest caz. Ca şi întrebări ajutătoare, puteţi folosi: “Ce anume mă face să evit această limită acum?” “Ce este diferit astăzi faţă de data trecută?” “Care au fost efectele ultima dată?” “Ce schimbări am observat în comportamentul copilului şi care ar putea fi sursa lor?” etc

Observaţi că în paşii descrişi mai sus, am pus pe primele locuri explorarea propriei copilări şi a vieţii interioare şi integrarea trecutului în ceea ce suntem astăzi. Abia după ce acest pas este îndeplinit, putem trece la implicarea raţiunii şi a soluţiilor bazate pe raţional. De ce? Pentru că aşa funcţionează creierul nostru :) Întâmplările cu o puternică încărcătură emoţională vor domina mereu peste raţiune. Ce mai poate funcţiona în timp ce am început deja procesul de explorare şi asumare, sunt diverse tehnici comportamentale prin care ne auto-programăm să facem diverse lucruri. Doar că ele funcţionează pe termen lung numai când sunt asociate cu întregul proces descris mai sus. 

Deci aici rămâne să decideţi ce fel de schimbări doriţi în viaţa voastră – schimbări pe termen lung sau soluţii aplicabile punctual şi care vor funcţiona un termen limitat şi ce fel de moştenire doriţi să îi lăsaţi copilului vostru.

*Nota: articolul cuprinde foarte multe generalizări. Fiecare individ este unic şi astfel, fiecare proces are loc în funcţie de cum este individul. Paşii pot fi parcurşi mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, totul depinzând de persoana în cauză. Ţineţi seama de voi şi de nevoile voastre şi adaptaţi-vă aşteptările la propria persoană.