Cum să creștem frații pentru a-i ajuta să se sprijine și să se iubească
Cum să creștem frații pentru a pune bazele unei relații solide între ei? Părinţii care au mai mult de un copil pot declara cât de diferiţi sunt copiii între ei. Unul se caţără pe tot ce prinde, celălalt este precaut şi îşi ia mereu măsuri de siguranţă; unul vorbeste mult, tare şi cu toată lumea, celălalt este mai degrabă închis în el şi comunică selectiv; unuia îi place să fie mereu în “lumina reflectoarelor”, celuilalt îi place să stea mai degrabă retras. În fine, cred că aţi prins ideea. Şi în acest context noi, părinţii, ne dorim ca cei mici să se înţeleagă, să se iubească, să fie cei mai buni prieteni, să aibă o relaţie solidă şi să fie mereu unul alături de celălalt. În contextul în care vedem foarte des în jurul nostru familii în care aceste lucruri se întâmplă mai degrabă pe dos, apare întrebarea: cum facem ca acest lucru să se întâmple?
Cu toate că numeroase studii efectuate pe fraţi gemeni atestă faptul că, dincolo de trăsăturile genetice, mediul în care cei doi cresc şi se dezvoltă îi modelează în mod diferit, există câteva lucruri pe care părinţii le pot face pentru a creşte şansele unei relaţii sănătoase între frați:
• Să-i cunoaştem pe fiecare în parte pentru ceea ce sunt ei, nu pentru ceea ce ne-am dori noi să fie. Aşa cum spuneam mai sus, fiecare copil este diferit. Fiecare are un anumit mod de a fi, de a gândi, de a se comporta. Este posibil şi foarte normal ca unul dintre ei să ne atragă sau să ne placă mai mult (pentru că e mai ambiţios, pentru că are tendinţe de a-i conduce pe ceilalţi, pentru că îl atrag activităţile logico-matematice etc), iar celălalt poate chiar să ne enerveze uneori (pentru că e mai sensibil, mai plângăcios, pentru că are mereu ceva de comentat, pentru că e mai boem etc).
Fiecare este aşa cum este el. Este nevoie să ne amintim mereu că rolul nostru ca părinţii este să îl ajutăm pe copil să îşi dezvolte abilităţi care să îl ajute să se adapteze cât mai bine în această societate şi care să îl ajute să se confrunte cu cât mai multe situaţii într-un mod constructiv. Uneori, în dorinţa noastră de a le oferi copiilor ce e mai bun, uităm acest lucru şi încercăm să îi determinăm să facă anumite lucruri pe care noi le considerăm potrivite sau despre care credem că îi vor ajută să renunţe la acele comportamente “nepotrivite” pentru această societate.
Fiecare dintre noi intrăm în rolul de părinte cu anumite credinţe, precum: “în viaţă este bine să îi conduci pe ceilalţi, nu să fii tu condus”, “trebuie mereu să fii primul. Doar aşa poţi reuşi!”, “Felul în care arăţi spune multe despre tine şi va fi un factor decisiv în multe situaţii”, “Trebuie să fii ascultător şi să nu îţi spui părerea, altfel ceilalţi te vor respinge” etc. Aceste convingeri vor dicta felul în care noi credem că este potrivit să ne creştem copilul. Ori în educaţia copilului este mai degrabă vorba despre EL, decât despre noi. Fiecare individ are înclinaţii, aspiraţii, dorinţe, aptitudini, care au potenţialul de a deveni ceva uimitor într-un cadru suportiv. Astfel, este nevoie să ne cunoaştem fiecare copil în parte. Să aflăm, dincolo de ce ne place şi ce nu, ce îl face pe el special. Ce potenţial are, ce aptitudini şi interese are, ce resurse poate accesa si dezvolta etc. Cu cât ne cunoaştem copilul mai bine, cu atât şansele de a face diferenţe între copii scad.
• Şi, ca o continuare a punctului anterior, însă simţind nevoia să îl punctez separat, notez construirea unei relaţii cât mai echilibrate cu fiecare copil şi evitarea favorizărilor. Acest pas presupune ca adultul în cauză să fie conştient de sine, de înclinaţiile sale, să îşi observe comportamentul faţă de fiecare copil în parte şi să echilibreze balanţa. Copiii sunt extrem de vigilenţi şi observă foarte repede când fratele său este plăcut mai mult, când primeşte cadouri mai multe sau mai scumpe, când celălalt primeşte mai multă afecţiune, mai multe laude, mai multă atenţie, etc.
Acest punct reprezintă o mare sursă de conflict între fraţi. De câte ori nu am auzit în jurul nostru “Oricum pe Ionel îl iubesc mai mult. Eu sunt oaia neagră a familiei”, “Cristina este preferata familiei. Ea este şi frumoasă. Eu am doar note bune.”, “Orice aş face pentru ei nu este niciodată suficient de bine. De ce nu m-am născut şi eu cu talent, ca Nistor?” s.a.m.d. Aceste diferenţieri făcute între copii, pe lângă o deteriorare a relaţiei între fraţi, poate duce la scăderea stimei de sine, punerea unei presiuni nejustificate pe cel care este “perfect”, destabilizarea relaţiilor părinte-copil, comportamente agresive sau nepotrivite din partea celui marginalizat, dependenţe, depresii.
• Evitarea etichetelor. Am clienţi care mă întreabă “Dar eu nu îi spun băieţelului meu că este rău sau prost. ÎI spun mereu că el este deştept, frumos, harnic… Şi astea sunt etichete?” Da! Sunt! Etichetele lasă urme chiar dacă ele par să definească ceva “pozitiv”. Discutaţi cu copiii dumneavoastră mai degrabă despre comportamentele lor, decât despre cum sunt ei.
• Încurajarea copiilor să găsească singuri soluţii la conflictele lor. Astfel, evităm să luăm partea unuia sau a celuilalt şi punem bazele unor comportamente constructive de gestionare a conflictelor. Desigur, când se lasă cu violenţă, intervenim şi oprim agresiunile, însă întotdeauna stăm de vorbă cu ambele părţi. Încercăm să le punem în legătură şi le încurajăm să găsească alte modalităţi de a exprima ce vor.
• Evitarea distribuirii unor roluri nesolicitate. “Tu eşti mai mare. Trebuie să îl ajuţi pe Ionică!” (în realitate, nu trebuie. Şi el este copil la fel ca şi celălalt, iar educaţia şi îngrijirea e necesar să vină de la părinte); “Tu eşti mai mic, înţelege-l şi pe el” (ce legătură are vârsta?! Indiferent de vârstă copiii sunt capabili să înţeleagă şi să interiorizeze modele constructive de comportament, doar că au nevoie de suport din partea unui adult.)
• Oferirea unui timp special fiecăruia dintre ei. Copiii tânjesc după atenţia şi afecţiunea părinţilor şi mai ales după timp special petrecut unu la unu. Când numărul copiilor din casă creşte, acest timp este mai greu de găsit şi de oferit, însă el este necesar. Chiar dacă frecvenţa sa va fi una mai redusă (în loc de zilnic, sau o dată la două zile, se întâlmplă o dată- de ori pe săptămâna) este important ca el să existe cu fiecare în parte. Folosiţi acest timp pentru a face ce îi face plăcere copilului, indiferent despre ce este vorba.
• Petreceţi timp de calitate în familie. Fie că este vorba despre mese în familie, jocuri în timpul liber, plimbări, grădinărit, făceţi-vă un obicei din a face activităţi împreună. Când vă doriţi ca cei mici să acţioneze ca o echipă, e nevoie să le oferiţi un astfel de model, să simtă că fac parte dintr-o echipă mai mare, că prezenţa lor este importantă şi dorită şi că fiecare are un loc special în această familie.
• Promovarea unor principii şi valori pe care toată familia să le respecte. Ex: În această familie nu ne lovim (şi toată lumea respectă această valoare, nu doar copiii. Când copiii sunt loviţi de către părinte sau de către un alt adult, sau asistă la acte de violenţă, riscul ca ei să repete acest comportament este extrem de mare); În această familie ne vorbim respectuos (în cazul în care ne dorim ca cei mici să îşi vorbească frumos, fără să se jignească, e nevoie să vadă acest lucru în primul rând la noi, atât în relaţie cu ei, cât şi în relaţiile dintre noi, adulţii).
• Acceptarea faptului că, uneori, vor exista momente de gelozie, furie, invidie s.a. Aceste emoţii sunt absolut normale şi e nevoie să le tratăm ca atare, acceptându-le, aflând ce anume le generează, fiind alături de copil în acele momente şi încurajându-l să găsească soluţii la situaţia care generează disconfort.
• Evitarea iubirii cu forţa. Fraţii e nevoie să se iubească şi să se placă pt că asta aleg ei să facă, nu pentru că părinţii insistă. De multe ori auzim “e fratele tău! Trebuie să îl iubeşti şi să îi fii aproape”. Însă şi această relaţie, ca oricare alta, se construieşte în timp, fără forţări din afară. Cu cât încercăm să forţăm relaţia să meargă, cu atât riscăm să cădem în extrema opusă.
Am scris mai sus cateva idei pe care fiecare părinte le poate aplica în familia sa pentru a spori şansele că relaţia dintre fraţi să fie puternică, bazată pe cooperare, solidaritate şi, de ce nu, iubire. Totuşi, să ne amintim mereu, indiferent câte lucruri vom face noi în rolul de părinţi şi indiferent cât de mult încercăm, există o variabilă pe care nu o vom putea controla niciodată – felul în care copilul răspunde la stimularea noastră. Este un adevăr demonstrat că, uneori, indiferent ce facem, copilul poate face alegeri diferite şi poate alege un alt drum. Noi putem încerca să îi oferim o bază de la care el să plece şi la care să se raporteze mereu, iar ceea ce va face el cu ce i-am oferit noi, este în totalitate decizia sa.
