Relaţia de cuplu după naşterea copilului. Căsnicie fericită = copil fericit

Dacă în timpul sarcinii cele mai multe mame citesc multe cărţi, caută pe internet informaţii sau discută cu alte mame despre sarcină, dezvoltarea şi evoluţia sarcinii, tipuri de naştere etc, foarte puţini viitori părinţi se informează cu privire la evoluţia relaţiei de cuplu după apariţia copilului. Din păcate, acest lucru poate duce la multe dificultăţi de comunicare şi relaţionare între cei doi parteneri , la o mai grea adaptare la noile schimbări din primul an de viaţă al copilului, iar în unele cazuri chiar la divorţ. Vă invit în acest articol să trecem în revista câteva aspecte foarte importante legate de conflictele care pot apărea între cei doi parteneri de cuplu şi de asemenea, soluţii salvatoare.

 

Cele mai comune surse de conflict

Cercetătorii au identificat 4 surse principale care generează  conflicte între parteneri:

1.Lipsa de somn. Lipsa somnului duce la o stare de iritare accentuată, pierderea în procent de 91% a capacităţii de reglare a emoţiilor (practic, aproape că nu îţi poţi stăpâni deloc emoţiile), declinul activităţilor cognitive şi scăderea cu până la 10% a capacităţii de rezolvare de probleme. Este suficient ca o persoană să fie moderat privată de somn pentru aproape o săptămâna pentru a începe să experimenteze aceste efecte secundare.

2.Izolarea socială. Noul statut de părinte, faptul că mama stă acasă cu copilul şi îl îngrijeşte, faptul  că, de multe ori, prietenii de dinainte de apariţia copilului nu mai vizitează cuplul la fel de des, spre deloc, sunt factori care pot duce la izolarea socială. Acest fapt vine şi el cu câteva efecte secundare: sentimentul de singurătate şi de abandon, rutina acelorlaşi lucruri făcute zilnic, lipsa contactului social cu alţi adulţi şi uneori, chiar şi depresie.

3.Încărcarea inegală a treburilor casnice. Realitatea ne arată faptul că o mama care stă acasă şi are grijă de un copil, munceşte mult mai mult decât partenerul care merge doar la servici. În cazul în care, pe lângă îngrijirea copilului, mama are grijă şi de treburile gospodăreşti (spălat, călcat, curăţenie, gătit şi uneori chiar şi reparat diverse lucruri prin casă), încărcarea şi starea să de oboseală pot atinge cote alarmante şi de asemenea, duc la multe conflicte între cei doi parteneri.

4.Depresia. Studiile arată că aproximativ 50% din mame experimentează o stare de tristeţe (numită şi Baby blues) după naştere, stare care dispare în câteva zile. Dar există şi un alt procent (de aproximativ 10-20%) dintre mame care ajung să sufere de depresie. Ele se confruntă cu stări de tristeţe adâncă, disperare, sentimente de lipsă de valoare sau de dezinteres total. Aceste stări pot dura săptămâni sau luni, iar dacă rămân netratate pot duce la sinucidere sau pruncucidere. Important de precizat este şi faptul că aproximativ un sfert din proaspeţii tătici pot suferi şi ei de depresie, iar uneori se poate întâmpla ca ambii parteneri să experimenteze depresia în acelaşi timp, lucru care poate avea efecte grave asupra întregii familii.

Aceste patru motive afectează dinamica cuplului şi a familiei, ducând la conflicte repetate, certuri, stări de ostilitate între cei doi parteneri, acumulare de frustrări şi furie şi probleme care nu îşi găsesc rezolvările. De asemenea, aceste conflicte afectează şi relaţia părinte-copil şi dezvoltarea şi creşterea copilului.

 

Cum este influenţat copilul de conflictele dintre părinţi?

În primul an de viaţă, creierul copilului este extrem de vulnerabil la toţi stimulii exteriori şi înregistrează foarte multe informaţii pentru a învăţa să se adapteze mediului la care este expus. În această perioadă, copilul are nevoie de stabilitate, apropiere fizică şi emoţională cu părinţii săi, stabilirea unei relaţii solide de ataşament cu figura maternă (lucru care îi asigură supravieţuirea) şi satisfacerea nevoilor (de hrană, de îngrijire fizică, de contact fizic şi emoţional). Dacă aceste nevoi nu îi sunt îndeplinite, dacă este în mod constant expus unui mediu ostil, dacă nu I se răspunde atunci când îşi cheamă părinţii (când plânge, semnalând că are nevoie de ceva) sau dacă părinţii sunt neglijenţi, absenţi sau suferă de depresie şi nu se pot implica în relaţia cu copilul, acesta poate suferi traume pe termen lung. Astfel, ca şi efecte pe termen lung ale expunerii la un astfel de mediu, menţionăm:

•             Dezvoltarea Sistemului Nervos: pentru că în primul an de viaţă creierul îşi continuă creştrea într-un ritm alert, iar legăturile neuronale se dezvoltă şi ele masiv, mediul la care este expus bebeluşul contează enorm pentru felul în care va evolua dezvoltarea. De exemplu, un copil de aproximativ 6 luni simte când părinţii săi se ceartă. Deşi el nu îşi dă seama cu exactitate ce se întâmplă, pentru că nu deţine aceste noţiuni, ştie că ceva este în neregulă, iar corpul său reacţionează. Creierul percepe expunerea la stres  şi comanada eliberarea hormonilor de stres (adrenalină şi cortisolul), pulsul său creşte, iar bătăile inimii se intensifică, exact ca şi în cazul adulţilor. Expunerea repetată la un mediu stresant sau din contra, la unul indiferent şi neglijent, determina adaptarea Sistemului Nervos la aceste cerinţe, determinând după caz, o supravigilenta a receptorilor de stres , respectiv o subreactivitate a sistemului.

•             Modificări de comportament: o stare permenenta de alertă, anxietate, un slab autoreglaj al emoţiilor, dificultăţi în a-şi face prieteni şi a interacţiona cu ceilalţi, agresivitate, tulburări de atenţie, scăderea sistemului imunitar, predispoziţie către depresie şi scăderea IQ-ului.

După ce citim toate aceste efecte pe care conflictul între părinţi le poate avea asupra dezvoltării copilului, putem avea tendinţa să concluzionăm că cel mai bine ar fi să ne ascundem de copil şi să nu lăsăm să ajungă la el nimic din toate acestea. Din păcate această concluzie este greşită şi nu ar putea fi pusă în practică. De ce? În primul rând pentru că legătura emoţională părinte-copil este atât de puternică încât el va recepta că ceva este în neregulă şi în al doilea rând, pentru că ascunderea problemelor nu le rezolvă, ci le înrăutăţeşte.

 

Avem şi soluţii la aceste probleme? Da! Iată o listă care nu este deloc finală şi pe care o puteţi completa împreună cu partenerul:

Preveniţi: o informare corectă încă din timpul sarcinii, discuţiile între parteneri despre ce îi aşteaptă şi stabilirea unui plan de acţiune în mare care să cuprindă şi împărţirea sarcinilor casnice poate fi de mare ajutor.

Discutaţi: Problemele nu se vor rezolva de la sine şi nici nu vor dispărea dacă le vom ignora. Ele au nevoie să fie abordate sincer, deschis, cât mai repede după ce apar. Cu cât le ignorăm mai mult şi lăsăm să treacă timpul, cu atât se vor aduna mai multe frustrări, iar discuţiile vor deveni contra-productive.

Evitaţi critica: în discuţiile cu partenerul încercaţi să vă concentraţi pe comportamente şi fapte concrete.Evitaţi pe cât posibil critica la adresa persoanei celuilalt (“Eşti leneş!”, “Nu-ţi pasă!”, etc).

Fiţi empatic: fiţi atent la celălalt şi observaţi schimbările emoţionale prin care trece. Încercaţi să vă daţi seama de unde provin şi să profitaţi de această schimbare pentru a deschide o discuţie cu el şi a afla ce se petrece în viaţa sa. Încercaţi să vă puneţi în locul celuilalt şi să vă imaginaţi prin ce trece, ce simte şi cum aţi reacţiona voi în acea situaţie.

Concentraţi-vă pe soluţii: pentru a putea fi depăşite, problemele au nevoie de soluţii. În discuţiile cu partenerul căutaţi să vă concentraţi pe a găsi soluţii viabile pentru ambele părţi. Ambii parteneri trebuie să vină cu propuneri, iar decizia soluţiei de implementat trebuie luată de comun acord.

Păstraţi intimitatea: încercaţi, pe cât posibil, să păstraţi în relaţia voastră contactul intim. Iar în această categorie intră relaţiile intime, sexuale, atingerile, mângâierile (nu neapărat cu conotaţie sexuală, ci cu rol de a creşte şi a menţine apropierea), discuţiile în doi (chiar dacă nu avem decât 10 minute la dispoziţie să ne întrebăm ce mai facem), ieşirile în doi şi în trei (la plimbare, în parc, la restaurant, în afara oraşului, etc) şi aici puteţi completa cu alte variante. Este important să menţineţi un real interes pentru partener şi amândoi să faceţi eforturi pentru a întreţine această legătură.

Căutaţi ajutor: dacă situaţia va depăşeşte şi realizaţi că nu o mai puteţi gestiona singur, căutaţi ajutor. Un psiholog sau psihoterapeut vă poate ajuta să gestionaţi aceste momente, să va îmbunătăţiţi abilităţile de comunicare, să găsiţi soluţii şi să va reconectati.

Nu implicaţi copilul în aceste conflicte: evitaţi să implicaţi copilul în conflictele de cuplu. Nu îl aduceţi în discuţiile voastre, nu îi vorbiţi de rău celălalt părinte, nu încercaţi să îl obligaţi să aleagă o parte sau alta, nu îl îndepărtaţi de celălat părinte. Explicaţi-I copilului ce se întâmplă între mami şi tati (faptul că există un conflict, dar că amândoi munciţi să îl rezolvaţi) şi că aceste lucruri nu au legătură cu el şi nici nu vor afecta dragostea ce i-o purtaţi. Pe copii nu îi afectează atât de mult conflictele în sine, cât felul în care sunt gestionate de către adulţi.

 

Este important să devenim conştienţi de dificultăţile de relaţionare cu partenerul şi să ne asumăm responsabilitatea de a încerca să rezolvăm aceste probleme. Ele sunt normale şi apar în orice cuplu. Felul în care le gestionăm ne poate asigura creşterea noastră ca indivizi şi creşterea relaţiei, sau, din contră, destrămarea ei. Ţineţi minte, însă, că noi suntem modelele copiilor noştri şi ce văd la noi vor face şi ei. Modelul de relaţionare, comunicare, gestionare conflicte va fi preluat şi de către ei pentru că asta văd şi asta învaţă de la noi. Iar noi avem o responsabilitate atât pentru educaţia pe care copiii noştri o primesc, cât şi pentru sănătatea relaţiei noastre de cuplu.